Minunata aventură a celor patru fantastici pe plaiurile Făgărasului

articol de Dan Barbulescu

Concursul Carpathian Adventure era o necunoscuta pentru mine. Am intrat de câteva ori pe site-ul lor unde imagini de la întrecerile trecute înfătisau echipe de fete si baieti plini de noroi, care urcau, cu tot felul de grimase, muntii patriei. Cine-i pune domnule la asemenea caznă, mă întrebam? Auzisem tot felul de povesti despre efortul inuman, lipsa somnului, a mâncării etc. Nu întelegeam însă pentru ce atâta sacrificiu? Editia 2009 insemna doua sute de kilometri si peste sapte mii de metri de urcat prin muntii Fagaras si Cindrel. Eram decis ca la prima neplacere sa renunt! Si totusi aveam sa aflu singur secretul competitiei pe înăltimile sticloase ale Făgărasului, pe platourile suieratoare dintre varfuri si pe potecile însorite ale Cindrelului: psihicul conteaza!

Ziua 1
Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.
Generic de radio: muzică naivă de munte, muget de vacă, claxoane de bicicletă, râsete de copii. O voce veselă si subtire (se aude ca si cum ar fi data pe repede inainte):  „Bună ziua dragi ascultători si bine v-am regăsit la o noua editie a emisiunii estivale, Instantanee Montane. De data aceasta am hotărât să părăsim studioul nostru plicticos pentru a coborî sau mai bine zis a urca, nu-i asa, acolo unde dumneavoastră, ascultătorii nostri fideli, vă place cel mai mult si mai mult si anume pe munte.

Ne aflam in autocarul care duce de la Cisnadie inspre orasul Victoria, la poalele Fagarasului, crema montaniarzilor din Romania. Daca se rastoarna acest autocar se golesc muntii, de aceea rulam cu viteza mica. Oameni de soi si de tot soiul motaie in jurul nostru. Printre echipamente de marca, geluri si activatoare, distingem o echipa atipica.

Inteleg ca sunteti sefa echipei?
Oana: Intr-adevar. Nu stiti de unde as putea sa-mi iau o inghetata?
Vocea: Cu ce ganduri intrati in competitie?
Stefan: Pregatesc o serie de plangeri impotriva tuturor concurentilor care
vor ajunge inaintea noastra, o sa iasa scandal mare! Autocarul pare a fi
burdusit cu droguri.
Vocea: Cum v-ati inhai…asta, cum v-ati potrivit cu restul echipei?
Marian: Mie-mi place sa alerg, se pare ca si lor.
Vocea: Aud ca ati mai participat macar la un maraton montan?
Dan: Da, intr-adevar, am participat la maratonul muntilor Dobrogei. Grea
pravila! Stiati ca Moldoveanu are o inaltime mai mare decat se spune?

Ne-am aliniat la startul echipelor de avansati. Nu stiam nimic despre cum o să merg, dacă o să-mi fie foame, sete, rău, bine. Arbitrii au zdrăngănit dintr-o talangă si am pornit urcusul pe Vistisioara către Moldoveanu. Alergare usoara, coate si bete de schiuri impartite generos si pe ascuns in stanga si-n dreapta, pentru departajarea pe poteca. Patru fantastici care nu urcasera nici macar o data impreuna. Trei dintre noi nu fusesera niciodata cu bicicleta pe munte. Doi aveam biciclete de imprumut pe care mergeam pentru prima oara. Oana era sefa unei echipe pe cinste.

Cu trei luni înainte Stefan mă sunase: „Bă, n-o să ne fie usor! Sunt 70 de km de urcat si 130 km de biclă. Nu dormi, mănânci putin si nu faci pauze.” „Bă, da’ eu n-am mai fost pe munte în afara de Babele si Crucea din Bucegi. Crezi c-o să rezistăm?” „Lasă, mă, că avem timp să ne pregătim!” Ceilati doi colegi: Oana, singura dintre noi care are experientă adevărată de munte; Marian care a răspuns afirmativ din Nepal unde tocmai terminase Maratonul Everestului. Prima sedinta tehnica a echipei s-a desfasurat de 3 mai, ziua Libertatii Presei, intr-un bar. Fiecare avea cate un cheeseburger in mana si o bere intr-alta. Acolo am facut un grafic de antrenament si l-am vazut prima oara la fata pe Marian.
Cu echipamentul de munte nu aveam probleme pentru că oricum nu aveam deloc echipament! Singurul lucru cu care mă mândream era bicicleta, o mandrete de unguroaică blondă, pe care aveau să mi-o fure însă cu două săptămâni inainte de cursă! Astfel, Stefan m-a îmbracat din cap până-n picioare: tricou, polar, pantaloni lungi. Oana mi-a dat pantaloni de bicicletă, cu buret la fund, rucsac, frontală si căciulită, iar cu Marian am facut schimb de sosete. Ah, ce mai pofteam la gore-texii si somonii pe care-i vedeam la ceilalti concurenti, in autocar! Ca să speram sa terminam competitia, ne-am antrenat, eu si cu Stefan, alergând bezmetici în Parcul Herastrau. De la ture de sase am ajuns la ture de 20 de kilometri. Pentru proba de bicicleta ne-am antrenat o singura data, o ora, urcand si coborand dealurile Cotroceni si Academiei.

Concursul a inceput la sapte dimineata. Am gonit prin padure doua ore. Respira, tine ritmul, hidrateaza-te, nu te opri. Am auzit fluierul lui Pepelea si am trecut de primul post de control. Nu eram ultimii! Pe coasta muntelui se zăreau sute de oi care behăiau si topăiau printre pietre. Printre ele topaiau si ceilalti concurenti. Aerul era rece, urcusul pieptis. Transpiram abundent. Aproape de creastă, Marian a scos niste tablete de glucoză, dintr-alea de care aveam când eram mici. Minunate! Le molfăiam, respiram pe nas si sugeam apă cu gust de cauciuc din camelback. Am iesit in creastă unde era soare. In fata noastră se intindea o spinare cu zeci si zeci de varfuri care mai de care mai ascutite. Nici măcar nu bănuiam că o să le luăm la rând pe toate! „Uite Dănut, acolo trebuie să ajungem noi!”  îmi arăta Oana ceva nedefinit la orizont.

Perioadele de soare alternau cu cele de ceată si frig. Atunci îmi schimbam repede tricoul. Pe cel ud îl agătam de rucsac ca să-l bată vântul. Eram veseli. Urcând, îmi tot venea în minte o emisiune de la radio, din copilarie, difuzata duminica la prânz. Era o emisiune naivă si veselă pe care o asociez de fiecare dată cu asemenea momente voioase, fără timp si gânduri.

Generic Instantanee Montane

„Bună ziua dragi ascultători si bine v-am regăsit la o noua editie a
emisiunii estivale, Instantanee Montane. Ne aflam pe creasta Fagarasului,
unde turistii obisnuiti intalnesc in cale zeci de participanti la concursul
Carpathian Adventure. Soarele este sus, la fel ca si majoritatea
concurentilor. Ce mesaj aveti pentru ascultatorii nostri, iubitori ai
muntelui?
Oana: Hihihi, hahaha
Vocea: Cine este veriga slaba a echipei?
Stefan: Unde pula mea-i Caltun ?
Vocea: E adevarat ca va enervati foarte rar?
Marian: Aham, Aham!
Vocea: Colegii v-au poreclit caprita, oare de ce?
Dan: Eu sunt de la concurs, n-aveti ceva de mancare si pentru mine?

Grăbeam pasul. Mergeam de mai bine de 12 ore, fara pauza. Pe Negoiu, în vârf, m-a pocnit o foame teribilă. Nu stiam ce să fac, îmi venea să mănânc iarbă ca oile. Am ras un sandvis, am molfăit un pachet de seminte de dovleac dar nimic. Îmi scăzuse glicemia. Nu mi-a crescut la loc decât cu un gel energizant. Are un gust oribil, sărat – ciocolatiu, si-ti provoacă arsuri gastrice. Dar te scoală din morti. Dupa concurs am aflat ca unii au consumat mai mult de 6 astfel de geluri.

Urcam si coboram pe banda rosie – marcajul nostru. Respira, tine ritmul, hidrateaza-te, nu te opri. Pe creastă, traseul întepenise într-o succesiune infinită si insuportabilă de deal si vale, la 2300 metri. Peisajul era superb. Din păcate nu prea ne ardea de povesti d-astea. Ne mai opream să ne încărcăm cu apă sau să ne facem nevoile si atat. S-a lasat seara si ceata. Cu greu mai gaseam marcajul. Ne-am deschis lanternele frontale. Începusem să obosim. Scoteam aburi si aruncam în jur fâsii de lumină cu frontalele agătate de cap. Oana ne ghida pe potecă. Era incredibil cum gasea marcajele.

Se făcuse noapte. Mergeam de 15 ore. Lângă noi era o teavă goala în pozitie verticala care bănuiesc ca fusese cândva un indicator pentru potecile crestei. Intra vântul prin găurile de care fusese prinsă placa indicatoare iar teava”fluiera” de zor în pustiul crestei. Nu era deloc plăcut să asculti sunetul ăla. După o coborâre mai abruptă (fiecare coborâre ne dădea speranta că poteca începe să coboare definitiv) am pierdut marcajul! După care ne-am învârtit în cerc o ora ca orbetii. Scotoceam boschetii, dădeam pietrele la o parte. Nimic. Ne ratăciserăm. Eram obositi si nervosi. Dădeam vina pe organizatori că n-au găsit un drum cu un traseu mai bine desenat. Desi ei n-aveau nico vină. In fond Carpathian Adventure este si o competitie de orientare. Orientare la miezul noptii în beznă, intr-o ceata laptoasa, morti de oboseală si de foame. Ne pierdusem speranta. Frigul ne intrase in oase. Am hotărât să mergem „inainte” la sugestia lui Stefan. Se orientase pe harta cu busola. Am travesat un smârc, în fată se ridica silueta unui nou vârf. Eram sigur că mergem în directia gresită! După care am auzit-o pe Oana undeva in fata, anuntând găsirea marcajului. Nici nu-ti poti imagina ce fericire trăiesti când la 2300m, prin ceată si vânt, mort de foame si rupt de somn, regăsesti traseul! În spatele vârfului care se întrezărea în fata noastră si pe care trebuia să-l urcăm cu ultimele forte, probabil că avea să se vadă semnalul luminos de la ultimul check point de pe creasta Făgărasului.

N-a fost să fie asa. Au mai urmat încă zece varfuri si văi învăluite în ceată pe care am mai pierdut de câteva ori traseul! Asta-i momentul cand îti pierzi uzu’ ratiunii si începi să te întrebi, la trei noaptea: „Băi, ce naiba caut eu aici? Renunt!” Si totusi, inca mai glumeam intre noi. Orice lucru din jur se devine ispititor. Găsesti o bucată de piatra care are formă de pernă si te îndrăgostesti de ea! Stelele îti aduc aminte de ulita copilăriei. Când auzeam susurul izvorului îmi dădeau lacrimile. Te contopesti cu natura. Îmi căutam loc de odihnă printre jnepeni si aduceam subtil în discutie ideea de odihnă si tratament. Incercam sa corup pe rand si restul colegilor.  Treceam printr-o zonă de jnepeni uriasi printre care ne pierdeam pur si simplu. Îmi venea să mă bag la rădăcina lor si să nu mai ies de-acolo. La un moment dat zeci de ochi ne priveau din întunericul crestei. Erau bivolite. Ce animale frumoase, gândeam! Rumegau molcom si se odihneau. Mai mult ca sigur că avea ugerele pline de lapte! Miroseau frumos, a grajd, a căldură.
Era atat de liniste încât le auzeam stomacele uriase care digerau iarba adunată peste zi. Respira, tine ritmul, hidrateaza-te, nu te opri.

În spatele unui varf mai domol s-a zarit lumina intermitentă al ultimul check point. Îmi era indiferent. De-atâtea ori îmi dorisem să ajung la acel punct încât faptul că acum ne apropiam de sfarsitul crestei mă lăsa rece. Am semnat de trecere si am început să coborâm cu adevarat către Turnu Rosu. Mare parte din coborare, le-am recitat coechipierilor povestea lui Pacala. Asta m-a tinut treaz. Pe ceilalti i-a adormit. Picoteau mergand. Se vedeau zorii deja. Nu mai simteam nimic. În Turnu Rosu, finalul aventurii de pe Făgăras, cântau cocosii. Marian a adormit de tot, a cazut, s-a ridicat si s-a pus din nou pe mers. Am ajuns în tabără. 22 de ore si jumatate, 70 de km parcursi pe creasta Fagarasului. Ne-am lungit sub un prun din curte si am adormit instantaneu.

Ziua 2.

După două ore de somn am pornit in tura de bicicleta. Am pedalat până în tabara de la Cisnadie de unde ne-am luat putină mâncare si am pornit iar la drum. Asfalt, drum forestier, urcus, coboras. Numaram kilometri in minte si mai aveam peste o suta. Respira, pedaleaza, hidrateaza-te, nu te opri.
Probele de tiroliană, rapel si plutărit au fost la începutul cursei. Ne-am construit o plută din patru camere de tractor si niste scanduri pe care le-am legat cu frânghii. Mai bine de o ora am dat la rame pe lacul Gâtul Berbecului, cu fundul într-o apă rece ca gheata. Am terminat proba de plută pe la trei dupa-masa.

La opt eram la poalele vărfului Cindrel. Împingeam bicicletele pe un traseu dificil. Erau poteci abrupte pe care ne căram bicicletele în cârcă. Se simtea oboseala din ajun. Pe la 11 noaptea eram în vârf. Ceată si vânt la greu! La check point era un cort – casuta din povesti – unde un domn arbitru cu familia lui astepta participantii. Îmi venea sa arunc bicicleta în râpă si să mă culcusesc în cort. Aveau si-un câine. Îl invidiam.
Incredibil cum ne-a încurajat arbitrul de pe Vârful Cindrel! „O sa mergeti pe creastă, dar gata, greul s-a terminat! Nu mai aveti decat de coborât!” Ne-am revenit brusc. Parcă luasem un activator cu taurină. Psihicul conteaza! Si într-adevăr, am început să coborăm pe creastă. O senzatie teribilă, la doua mii de metri, să pedalezi cu 40 la ora pe potecă, în beznă. Aruncam dâre de lumină cu lanternele frontale si strâgeam din frâne. Marian era un erou. Bicicleta lui nu putea merge decât cu foaia medie iar saua era nereglabilă.

Străbăteam coasta în viteză si ne bucuram că greul a trecut. Era vineri spre sâmbătă, miezul noptii, când ne-am rătăcit din nou. Pierdusem marcajul. Era dezarmant. Nu mai aveam putere să-l căutăm. „Bă, io-m’ bag picioarele în ea de cursă. Renunt!” „Hai Dănut, n-are rost să ne oprim acum” M-am asezat în fund si cred că am atipit pentru cateva minute. Mă luase frigul. M-am trezit si am început să caut si eu marcajul. Sufla vântul ca un dement. Scoteam aburi pe gură. În cele din urmă am gasit si marcajul. Era chiar lângă noi Ne învârtisem în cerc ca prostii. Am reluat poteca cea bună. Eram destul de răvăsiti. Respira, impinge, hidrateaza-te, nu te opri.

Linistea din jur era intrerupta destul de des de icnituri: cand impingi bicicleta la deal, pedalele mai nimeresc gamba. Toti aveam gambele insangerate. După putin timp, din fată venea o altă echipă. I-am întrebat de unde vin. Dinspre vârful Cindrel, unde fusesem cu mai bine de o ora înainte! Ceea ce insemna ca noi mergeam în directia opusă. Încurcasem sensul traseului si ne întorceam de unde am venit! Era clar că obosisem. Dupa inca ceva ore de pedalari, am hotărât să iesim de pe creastă pentru doua ore de odihnă la brad, cum zic ciobanii. Ne-am înfăsurat în folii de supravietuire si ne-am întins pe foile de cort. Era ceata si umezeală. Mă rezemasem cu capul pe o radacină de brad si priveam cerul. Mă gândeam la sosire. Stiam că primele echipe terminaseră de mult. Îmi trecuse si somnul. Luna apărea cand si când dintre ceturi, vântul sufla amarnic. Clantanitul dintilor a fost intrerupt de alarma telefonului lui Stefan. Cred ca am dormit două ore cu ochii deschisi gândind aiurea si privind la bradul de deasupra noastră.

La cinci jumate dimineata ne-am ridicat. După o asemenea pauză tot corpul e numai durere si chin. Ne văitam si dădeam la pedale. Făceam pe mine de durere când mă asezam cu fundul pe saua bicicletei. Se luminase de-a binelea. Gata, coboram în viteză spre Cisnadie, punctul final. Sau cel putin asa arăta harta. Devenisem mai veseli. Cântau păsărelele ca-n rai! Treceam în viteză pe lânga lanuri de mure si afine. În jur erau dealuri de poveste peste care erau aruncate case de ciobani si stâne de oi. Îl ispiteam pe Stefan: „Auzi, cum ar fi să iasă acum dintr-o casă o ciobanită cu cosite aurii care să ne invite la o mamaligută cu brânză si smântână?”. Înghiteam în sec amândoi. Marian s-a oprit să adune mure. Si-a luat-o de la Oana care era mereu prima si care ne pândea ca să nu ne dedăm la prostii.

Decorul era minunat. Padure, dealuri si văi. Din pământ ieseau aburi. Soarele ardea. În viteza bicicletei atingeam cu căstile cetina de brad iar roua ne curgea pe spate. Devenisem patru copii, trei baieti si o fată, care se jucau cu bicicletele pe deal. Decorul acela moale si clar alături de voiosia noastră îmi aminteau de copilarie. Parcă eram în emisiunea naiva de la radio, difuzată duminica la prânz, cu glume si slagare. Mai avea si transmisiuni sportive. Nu mai stiam cum se numea emisiunea. Am botezat-o Instantanee montane, altfel n-avea cum să fie! Cu genericul ei fictiv în minte ne apropiam de finish.

Pe urmă s-a lăsat ceata si am început să urcăm iar. „Unde mai urcăm frate, la Dumnezeu?” Deci, încă nu murise lupul, vorb-aia! Au mai urmat încă o mie de urcări si coborâri! Am împins la biciclete trei ore fară pauză. Îmi venea să plâng de nervi si de oboseală. Respira, impinge, hidrateaza-te, nu te opri. Aveam halucinatii. Vedeam câte o linie de sosire la capatul fiecărei pante. Un cal alb a aparut in ceata. Asta era real.

Coborarea finală a fost ca un joc pe calculator. Cu 40 la oră si cu frânele praf goneam pe serpentinele Cindrelului. După o oră si jumătate de coborâre spectaculoasă în care bicicletele au rezistat eroic, am intrat pe drumul forestier care duce către Cisnădie. Drum care „suferise” lucrări de întretinere si care acum mustea de o clisa galbena – un fel de lut blestemat care se inclesta pe roti, schimbatoare, frane si furca. Nu mai puteam înainta. Parcă cineva îsi bătea joc de noi. Ne-am luat bicicletele în cârcă si am continuat. Cu noroiul intarit pe ele, bicicletele cantareau dublu. Doi kilometri de chin. Nici sa renunt nu mai pot!

„Bună ziua dragi ascultători si bine v-am regăsit la o noua editie a emisiunii estivale, Instantanee Montane. Astăzi ne aflăm în dreptul liniei de sosire al concursului de andurantă si supravietuire montană Aventura Muntilor Carpati. Majoritatea echipelor au sosit deja. Se pregateste festivitatea de premiere. Mai sunt câtiva întârziati, care iată se văd intrând pe linie dreaptă. Este vorba, da, despre echipa Cei patru fantastici, alcătuită din patru tineri inimosi. Si iată-i trecând în acest moment linia de sosire! Se aud aplauze în jur, sunt incojurati de prieteni. Unul dintre concurenti a primit deja o sticla de vin. Toti sunt rasplatiti cu felii de pepene. Ne apropiem de ei, sunt murdari si obositi dar sunt veseli. Ii vedem imbratisandu-se, cu lacrimi in ochi. Sunt cei mai buni –
ultima echipa de la avansati!
Oana, esti sefa grupului, cum ti s-a părut traseul?
Oana: (voce subtire, respiră greu) Aaa, n-a fost usor pentru noi, dar în cele din urmă iată-ne sosind si suntem fericiti. Psihicul conteaza!
Vocea radio: Da, multumesc. Stefan, ai fost sufletul echipei. Spune-ne cum a fost cursa?
Stefan: (respiră greu) Am terminat pe locul 12 dupa 54 de ore de mers. Si nu ne-am dopat cu activatoare si geluri.
Vocea: Este foarte adevarat ce spui! Marian Chiriac, esti un obisnuit al maratoanelor. A fost mai greu decât unul obisnuit?
Marian: (îsi drege vocea) Buna ziua! Da, a fost mai greu! Trei echipe au abandonat.
Vocea: Eram sigur. Iar acum, il rugăm pe Dan, ultimul coechipier, să ne facă o dedicatie muzicală. După care ne vom lua la revedere de la dumneavoastră. Dan?
Dan: Buna ziua! As dori sa dedic ascultătorilor dumneavoastră cântecul Ce mică-i vacanta mare! interpretat de Corina Chiriac.
Vocea: Da, se potriveste foarte mult acestui moment. Deci, rog regia din studio să pună Ce mică-i vacanta mare! iar noi vă multumim pentru atentie si vă dorim o duminică plăcută în continuare!

Echipa Die Fantastichen Vier, timp final 53: 54 (traseu avansati)
Componentă
– Oana Ganea (Agentia de Monitorizare a Presei – Active Watch)
– Stefan Cândea (Centrul Roman pentru Jurnalism de Investigatie)
– Marian Chiriac (BIRN, Hotnews)
– Dan Bărbulescu (Agentia de Monitorizare a Presei – Active Watch)

Carpathian Adventure, 2009

Traseul – harta traseului este aici.
Avansati: 65 km tură de munte – Făgăras, diferentă de nivel 4680m. 130 tură de bicicletă – Muntii Cindrel, 2680m diferentă de nivel.  5 km pluta – Lacul Gatul Berbecului.

Începători: 50 km tură de munte – Făgăras, 3350m diferentă de nivel, 93 km tură de bicicletă – Muntii Cindrel, 1930m diferentă de nivel. 5 km pluta – Lacul Gatul Berbecului.

Competitia a avut loc fără întrerupere. Termenul limită pentru încheierea cursei – 76 de ore.

www.carpathianadventure.ro

Muntii Făgărasului si Cindrel.
Concursul a avut loc în perioada 13 – 15 august. Au participat în total 48
de echipe dintre care 15 la sectiunea avansati si 33 la începători. La final
au ajuns 37 de echipe, celelalte abandonând.

Mai multe fotografii aici.